Opriți tăcerea: scandalurile rasiste nu mai pot fi ascunse!
Ce altceva mai poate distruge bucuria autentică a sportului decât rasismul care își face loc pe stadioane? Ochii lumii s-au îndreptat zilele trecute spre Espanyol – Athletic Bilbao, un meci care trebuia să fie o celebrare a competiției curate, dar care a devenit o lecție amară despre ignoranță și ura nestăvilită. În minutul 16, protocolul antirasism a fost activat din cauza unor insulte adresate atacantului Inaki Williams – „maur nenorocit”. Aceste cuvinte murdare au pătat fotbalul încă o dată și au scos la lumină un adevăr sfâșietor.
Pauza generată de aceste incidente? Un memento că sportul nu este, de fapt, un refugiu imun față de defectele societății. Mesajul a fost clar, difuzat prin sistemul de sonorizare: un nou derapaj și terenul va fi gol. Dar să fim sinceri, e suficient ca „mesajul” să schimbe ceva? Sau avem doar un alt spectacol ieftin, unde problemele reale sunt ascunse sub preș? Arbitrul Cuadra Fernandez și-a făcut partea într-un mod exemplar, însă problema e mult mai mare decât câteva minute de întrerupere.
Repetați istoria până la nesfârșit
Învinșii tăcuți sunt întotdeauna aceiași. „Nu este prima dată când se întâmplă aici” – spune Inaki Williams, un om care a suportat această mizerie de prea multe ori. Ironia face ca Espanyol să fi avut jucători legendari de culoare și, totuși, tribunele sunt infestate de o mentalitate retrogradă care râcâie substratul civilizației. Cum rămâne cu jucătorii, maltratați psihologic? Cum rămâne cu sămânța urii, care crește și se multiplică la fiecare rând de scaune din stadioane?
„Nu înțeleg”, afirmă Williams, dar în realitate, noi toți înțelegem mult mai bine decât ne-am dori. Atitudinea pasivă sau uneori complicitară a sistemului consolidează aceste manifestări. Ce lipsește? Frica reală de sancțiuni. Justiția aplicată e ca o briză într-o furtună toxică; senzaționalism temporar fără fundament solid în schimbare.
Dramă fără de sfârșit în sport
Punctele de pe tabelă devin secundare. Athletic Bilbao, echipa lui Williams, a terminat la egalitate cu Espanyol, dar cine mai vorbește despre scor când mizeria de pe margine fură tot spectacolul? Indiferent că aplauzi sau fluieri, lucrurile au nevoie mai degrabă de schimbări decât de firmituri de speranță oferite prin promisiuni goale. Williams a făcut ceea ce trebuia să facă – a vorbit, a cerut acțiune și a sfidat tăcerea ipocrită care domină de prea mult timp scene similare.
Fotbalul e despre emoție, despre unitate și pasiuni comune. Rasismul și tot ce emană din el aparțin trecutului, acelui trecut pe care ni-l dorim îngropat adânc și uitat. Cum tolerăm azi rușinea, aplaudăm mâine o nouă „victimă” a aceleiași scheme? Iar autorii acestor abjecții scapă cu o simplă mustrare ruptă dintr-un protocol steril și depășit? Opriți lamentările. Începeți curățenia reală.